În perioada domniei împăratului Diocletianus (284-305 p.Chr.), Imperiul Roman a cunoscut un experiment politic menit să îi mențină și să îi consolideze forța, ”guvernarea în patru”, tetrarhia. Originea balcanică a lui Diocletianus l-a determinat ca el să își îndrepte atenția spre militari destoinic din aceste zone, unul dintre ei fiind și Galerius.
Galerius a fost inițial Caesar, adică locțiitor de Augustus (tetrarhia avea doi Augusti și 2 Caesares), în echipa politică a împăratului Diocletianus, care îl numise Augustus, pe Maximianus și Caesar pe lângă Galerius, pe Constantius Chlorus, tatăl lui Constantin cel Mare.
Galerius văzuse lumina zilei în așezarea Felix Romulianum, din sudul Dunării. Tatăl său, de origine dacică sau illyră, era un păstor de vite, înstărit, care, în contextul invaziilor neamului dacic al carpilor (daci liberi ca și costobocii, carpii dau numele Munților Carpați) din agitatul secol al III-lea p.Chr., a decis să își ia soția, pe Romula, femeie de origine dacă din localitatea cu același nume, Romula (comuna Dobrosloveni, sat Reșca, jud. Olt, România) și, împreună cu alți cetățeni romani de origine geto-dacică să întemeieze un sat Felix Romulianum, nu departe de orașul Serdica (Sofia de astăzi, în Bulgaria).
Informația originii lui Galerius este dată de către istoricul creștin Lactantius, autorul lucrării De mortibus persecutorum, care știind că Galerius oprimase creștinismul dorea să îl considere barbar și diferit de ”noblețea romană” și chiar să demonstreze că nu era roman. ”Ura” lui Lactantius nu poate decât să ne ajute pe noi să descoperim adevărata origine a împăratului Galerius : „În această fiară sălbatică clocotea o barbarie nativă şi o sălbăticie străină sângelui roman; şi nici nu este de mirare, fiindcă mama sa a fost născută dincolo de Dunăre şi a fost obligată de o incursiune a carpilor să treacă fluviul şi să caute refugiu în Noua Dacie”.
Lactantius afirmă răspicat faptul că Romula ”erat mater eius deorum montius cultrix”-adoratoare a cultului zeului munților. Tot el afirmă în De mortibus persecutorum, 9, 1-2, 11, 1, 12 că ea era o femeie ”superstițioasă, care oferea aproape în fiecare zi ospețe în cinstea zeilor”.
În Historia Augusta, Aurelius Victor vorbește despre Romula că l-ar fi conceput pe fiul ei, după ”împreunarea cu un balaur (matrem compressam dracone)”. Legenda aceasta este prezentă și la nașterea lui Alexandru cel Mare, Filip al II-lea visând că pântecul Olympiadei, regina sa a fost lovit de un trăznet care ar fi cuprins cele patru puncte cardinale și că dintr-un ou a ieșit un șarpe miraculos care a înconjurat oul, apoi a intrat în acesta. Cum Aurelius Victor a avut acces la versiunea latină a biografiei lui Alexandru cel Mare, lucrare care a circulat mai târziu și în spațiul românesc sub numele de ”Alixăndria”, este posibil ca acesta să fi realizat această analogie, obicei specific al istoriografiei antice, așa cum afirmă istoricul Andrei Oișteanu, care denumește acest fapt o interpretatio.
Mama lui Galerius, Romula, de origine getică, era o practicantă a ramurii gnostice a creștinismului (gnosticii se închinau zeului Abrax, Abraxas, ”zeul Anului”, menționat pe numeroase geme, pietre semprețioase, numite de specialiști geme-abraxas). Gemele Abraxas sunt atestate masiv la Romula (Abraxas era o făptură mitologică, având cap de cocoș, picioare în formă de șerpi bust uman, ținând în mâini un scut și un bici) astfel că ambele surse arheologice și literare converg spre statutul de preoteasă geto-dacă al Romulei, mama lui Galerius.
Anul traversării Dunării ar fi fost anul 245 p.Chr., deci cu 30 de ani înaintea Retragerii Aureliene, în timpul împăratului roman Filip Arabul (245-249 p.Chr.), cel care a celebrat ”mileniul Romei” în 247 p.Chr. și care a rezidit din temelii, pentru ultima dată cetatea Romula (mica Romă), fapt atestat epigrafic.
În 250, Romula i-a dat naștere lui Galerius, crescându-l în credința gnostică. Astfel, se explică de ce el a fost un adversar al creștinismului care nu accepta cultul imperial și care a negat gnosticismul, considerându-l o credință păgână. Galerius și-a petrecut copilăria ajutându-și tatăl în creșterea vitelor, fiind supranumit Armentarius (”Văcarul”).
În 275 p.Chr., Galerius avea 30 de ani când împăratul Aurelianus murea după ce anterior încheiase părăsirea Daciei și întemeiase la sudul Dunării Dacia Mediterraneea (unde se afla satul lui Galerius-”Noua Dacie”, de care scria Lactantius) și Dacia Ripensis, separând Moesia Superior și Moesia Inferior, între vestul Serbiei și Centrul Bulgariei.
Tânărul Galerius, în 270 p.Chr, la 25 de ani, a intrat în armată, sub ordinele noului împărat Aurelianus (270-275 p.Chr.) reușind ca până în 282 p.Chr. să devină ofițer superior (sub împăratul Probus-280-282 p.Chr., în perioada anarhiei militare și a împăraților soldați care a durat între 275 și 284 p.Chr.).
În 284 p.Chr., la 34 de ani, Galerius, a devenit comandant al gărzii personale a noului împărat Diocletianus. În 286 p.Chr., împăratul Diocletianus îi încredințează administrarea provinciei Scythia Minor, Dobrogea de azi, pe care o separase din Moesia Inferior. Practic, pe Galerius îl recomandau originea getică și orientarea sa anticreștină.
Începând din secolul al III-lea p.Chr., zona Illyricum-Moesia, practic frontiera nordică a lumii romane era în permanență atacată de carpi, alte neamuri ale dacilor liberi, iar mai târziu de goți, fapt care i-a determinat pe împărați să caute militari destoinici, iar ei înșiși să își adauge la titlul imperial cognomina precum ”Dacicus Maximus”, ”Carpicus Maximus”.
În Orient, pericolul era reprezentat de parți și arabi, de aceea împărații se intitulau ”Parhicus Maximus”, ”Arabicus Maximus” etc.
În anul 293 p.Chr., generalul Galerius primește titlul de Caesar, devenind ginerele lui Diocletianus (căsătorit cu Valeria, fiica acestuia) iar în 305 p.Chr. devine Augustus, păstrând acest titlu, până la moartea sa în 311 p.Chr. A fost un persecutor al creștinilor, dar spre sfârșitul vieții, din cauza unui cancer galopant, sperând într-un miracol, face unele concesii, care anticipează edictul de la Mediolanum al împăraților Constantin cel Mare și Licinius din 313 p.Chr.
Romula a jucat.așadar un rol major în formarea tânărului ofițer și mai târziu împărat. Două informații, una folclorică și o alta istorică arată legătura dintre împăratul Galerius și geto-daci, strămoșii mamei sale.
Informația folclorică este legată de legenda potrivit căreia Galerius s-ar fi refugiat, din cauza unor intrigi, din Orient, în Oltenia natală, înainte de a deveni Caesar și că ar fi parcurs străvechiul drum roman de la Sucidava-Romula, spre Pons Vetus-Câineni (de la Corabia, la Turnu Roșu), pe ascuns, noaptea, ieșind să se plimbe doar când dădea roua dimineții, existând credința deprinsă de la mama sa că roua este simbolul înnoirii, o lacrimă a zeului Abraxas. Astfel s-au perpetuat povestea ”Domnului de Rouă”, colindul ”Leru-i Ler”, ”Ler” fiind o reminiscență a numelui Galerius.
În 297-298 p.Chr., împăratul Galerius câștigă o bătălie majoră împotriva parților, cucerind orașul Cthesiphon și luându-l prizonier pe regele parților sasanizi. În cinstea acestui eveniment istoric, Senatul roman a decis înălțarea Arcului de Triumf de la Salonic, Grecia, în care împăratul este reprezentat în mijlocul gărzii sale, compuse din soldați îmbrăcați în veștminte de luptă și având arme dacice, inclusiv stindardul draco. Istoricul danez K.F. Kinch,, autorul lucrării fundamnetale L’Arc de Triomphe de Thessalonique, Paris, 1890, considerat de specialiști drept o autoritate de necontestat în domeniu, arată că împăratul a câștigat lupta folosind unități de elită compuse din luptători daci, aceștia, pentru eroismul lor, fiind sculptați pe metopele Arcului de Triumf.
Astfel, amintirea dacilor a rămas vie în caracterul și faptele împăratului Galerius, prin educația primită de la mama sa Romula, despre care însă nu se cunosc alte date istorice. Totuși, Galerius a rămas fidel ideii de romanitate, de apartenență a dacilor la lumea romană, deși sunt mulți care acreditează, fără o bază documentară solidă, faptul că el ar fi întemeiat ”un imperiu dacic”.
Să nu uităm că împăratul Constantin cel Mare, fiul lui Constantius Chlorus a readus sub stăpânire romană teritoriul nord-dunărean apărat de un val masiv de pământ, denumit convențional Brazda lui Novac de Nord, care pornea de undeva de la Drobeta, străbătea Craiova de azi (cartierul Brazda lui Novac), înaintând până la Barboși-Galați. Nepotul său, Iulian Apostatul, aprig contestatar al creștinismului, pe care l-a abjurat, chiar l-a descris ca fiind superior împăratului Traian, pentru că ”redobândise Dacia”, referire la refacerea temporară și parțială a stăpânirii romane la nordul Dunării.
