Stanca a fost o boieroaică din Oltenia născută undeva în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Se știe despre ea că era nepoată a Banului Craiovei Dobromir, deci în mod cert era olteancă.
Inițial, Stanca a fost căsătorită cu postelnicul Dumitru din Vâlcănești. Sursele istorice nu precizează dacă ea s-a despărțit de acesta sau a devenit văduvă. Înclin spre această a doua variantă, pentru că zestrea adusă la căsătorie lui Mihai, nepotul lui Iane Cantacuzino l-a făcut pe acesta să fie poate cel mai bogat boier din Oltenia cel puțin, dacă nu din toată Țara Românească.
În 1583, cel mai probabil ea s-a căsătorit cu Mihai, mare boier, în 1584, născându-se fiul lor Nicolae Pătrașcu. Mihai era nepotul lui Iane Cantacuzino și presupus fiu de domnitor, cu șanse în a deveni domnitor. Stanca, nepoată a Banului Craiovei Dobromir avea o zestre considerabilă, care i-a sporit averea boierului Mihai, ajuns el însuși la demnitatea de Ban al Craiovei.
În 1595, Doamna Stanca și fiul ei Nicolae l-au însoțit pe Mihai Viteazul, la Alba Iulia, doamna țării acceptând să rămână la Alba Iulia, până în 1596, sub protecția regentei Maria Christierna, soția lui Sigismund Bathory, drept garant diplomatic al înțelegerii celor doi oameni de stat, așa cum lasă să se înțeleagă scrisoarea din 1596 a lui Cosimo Caponi, un demnitar din anturajul principelui Bathory: ” serenisima a purces cu prudenţă mai oprind aici pe doamnă cu fiul ei, dând ca motiv că îl aşteaptă pe principe pentru a-i putea mai bine împlini cererea”.
Doamna Stanca, așa cum arată o mărturie a polonului Lubieniecki, din iulie 1595, și-a amanetat podoabele pentru a acoperi sumele de bani, pe care soțul ei le datora soldaților, în cursul pregătirii confruntării iminente cu turcii.
Doamna Stanca și-a însoțit soțul în campania din Ardeal, primind la 1600 domeniul și cetatea de la Făgăraș. În același an, a devenit regentă a lui Nicolae, lăsat ca domn în București. A dăruit Mănăstirii Stelea din Târgoviște un disc de argint pe a cărui inscripție ea a trecut particula domnească ”Io”, ceea ce atestă că a fost în acel timp domnitoarea Țării Românești.
În 18 septembrie 1600, Doamna și copiii săi, Nicolae și Florica au rămas prizonieri la Gilău, apoi au fost duși sub pază la Făgăraș. Aici Istvan Csaky, comandantul militar al Transilvaniei îi va reține până în 1602, Doamna asistând neputincioasă la căderea, ridicarea și moartea tragică a soțului său, în 1601, când Rudolf al II-lea îi intinsese mâna otrăvită a colaborării cu generalul Basta. În timpul detenției politice, Doamna Stanca și-a pierdut întreaga avere mobilă.
După eliberare, Doamna Stanca și copiii au mers să o viziteze pe maica Theofana, la Cozia. Exact la un an de la dania maicii Theofana, doamna Stanca își dă acordul asupra daniei făcute de către soacra sa: ” Fu după acéia întrebare întru iale, cine cum au petrecut. Grâi doamna Stanca: “Cum am păţit noi, maicâ, să nu paţâ nime de ruda noastrâ. Darâ m<o>l<i>tva ta maicâ, cum ai petrecut?” Maica zise: “Cu multu foc de moartea fiiu mieu şi de jalea domniilor voastre; iar de cătrâ svănta mănăstire am har dragului domnu di în cer şi mulţemescu părinţilor di în svănta mănăstire c’am avut pace, răpaus şi căutare de m<o>l<i>tvele lor la nevoa) mea”. Ziseră domnia lor: “Mulţemim şi noi m<o>l<i>tvelor lor pentru m<o>l<i>tva ta, căci ai avut căutare de ei”. Zis<e> maica Theofan<a>: “Pentru acéia, fétele méle, am fâgâduit sventei mănăstiri doao sate di în Romonaţi, Frăsinetul şi Studeniţa, pentru sufletul răposatului Mihai vod<ă> şo pentru sănătatea fiiu-său Nicolei vod<ă> şi pentru poména noastrâ şi a tot neamului nostru, să fim pomeniţi la toate sventele poménnici şi la dumnezeiasca lyturghie în veci”. Domnia lor zisurâ: “Noi bucuroase. Cum ţi le-au dat răposatul Mihail vod<ă> volnicâ eşti; fie date şi de noi şi de Nicola vod<ă> şi de tot neamul nostru în vecie pentru poména, ca să aibi m<o>l<i>tva ta şi deicea înnainte milă şi căutare până la moarte de m<o>l<i>tvele lor”.
Doamna Stanca, Nicolae și Florica au pornit în 1602 spre Praga, unde sperau într-o reevaluare a situației lor din partea împăratului Rudolf al II-lea.
În 1603, proaspăt întoarsă în Țara Românească, Doamna Stanca s-a îmbolnăvit de ciumă, găsindu-și sfârșitul și fiind înhumată în Biserica Episcopală din Râmnicu-Vâlcea.
Un act din 1658, referitor la satul Plăviceni (undeva la limita dintre județele Teleorman și Olt) arată că partea din acel sat deținută de către Doamna Stanca a fost dăruită episcopiei: “Toată partea Doamnei Stanca… a fost dată şi a închinat-o la Sfânta Episcopie doamna Stanca, pentru pomenire unde zac oasele ei”.
Aici, se spune că Doamna Stanca a ctitorit o Mânăstire numită Alunișul, cu Hramul Sfântului Arhanghel Mihail, pentru că, potrivit legendei, aici, Dumnezeu i-ar fi salvat viața în cursul unei expediții turcești peste Dunăre, Stanca, fiind la moșia sa moștenită de la Banul Dobromir, ascunzându-se într-un alun, din lemnul căruia, la ridicarea Mânăstirii s-ar fi confecționat masa Altarului.
În 1938, istoricul Nicolae Iorga a reușit să ridice la Făgăraș un bust în memoria Doamnei Stanca, creat de sculptorul Spiridon Georgescu. Aceia care trec pe acolo pot vedea inscripția care arată sacrificiul Doamnei Stanca pentru crearea României de azi, a cărei fundație a fost pusă de ea și de marele ei soț, Mihai Viteazul:
„Aici a suferit toate umilinţele şi ameninţările, pentru că a cerut dreptate neamului său, chinuita şi apoi veşnic nemângâiata soţie a lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca.”
Autor: Florian Olteanu – profesor de istorie.
