Zoe Farfara a văzut lumina zilei la 30 decembrie 1792, în Bănia Craiovei, ca fiică a lui Alexandru Farfara și a Dumitranei Pârșcoveanu. A deprins studiul limbii franceze și al limbii eline (greaca veche) încă din fragedă copilărie. A fost alintată la fel ca majoritatea fetelor care primesc numele grecesc Zoe (Viață) cu apelativul Zinca, un nume care amintește de vechile nume dacice (Zia, de exemplu n.a.) În 1804, deci la 12 ani, ea a fost căsătorită cu fiul banului Radu Golescu, Constantin Radovici din Golești, Argeș, mai cunoscut tuturor drept Dinicu Golescu, acesta având atunci 28 de ani
A fost căsătorită 26 de ani cu boierul Dinicu Golescu, dăruindu-i acestuia patru fii, cu toții mari revoluționari pașoptiști Ștefan, Nicolae, Radu, Alexandru și viitori înalți demnitari guvernamentali și o fiică Ana. Alexandru G. Golescu și el pașoptist vestit, este nepotul său, fiul fratelui mai mare al lui Dinicu Golescu, Iordache Golescu. El era numit ”Negru” sau ”Arăpilă”, pentru a fi deosebit de vărul său, care era numit popular ”Albu”.
Și-a însoțit soțul în exilul de la Brașov, în 1821-1822, după revoluția din 1821. Când soțul a pornit în călătoriile din perioada 1824-1826, Zinca Farfara Golescu a rămas acasă, fiind o mamă dură, educându-și copiii în spirit modern. După 1826, a continuat să se implice activ, patronând activitățile culturale inițiate de soțul său în casa lor nou construită din București, de pe Podul Mogoșoaiei (azi Calea Victoriei) și sprijinind școala de la Golești, înființată de către banul Golescu și restructurată de ea și soțul ei în 1826, unde învățau copii români din toate categoriile sociale, pe cheltuiala familiei Golescu. Casa lui Golescu va deveni sediul Palatului Domnesc al lui Cuza și prima reședință a principelui Carol I, în 1866, când a venit la București.
Zinca Golescu a ajutat la traducerea din franceză a multor cărți, la popularizarea cărții lui Dinicu Golescu, ”Însemnare a călătoriei mele”, care descrie călătoriile efectuate de el, în Occident, între 1824 și 1826. Cartea a fost publicată în 1826 la Buda, la editarea ziarului ”Fama Lipschii”, un fel de ziar cu știri externe (în special din Leipzig, de unde proveneau faimoșii negustori ”lipscani”), la editarea ”Curierului Românesc”, alături de Ion Heliade Rădulescu.
Ca văduvă, din 1830, când Dinicu Golescu a murit subit, ea nu s-a mai recăsătorit, supraviețuindu-i soțului ei încă 49 de ani. Între 1830 și 1848 a sprijinit răspândirea ideilor revoluționare de către cei patru fii și nepotul ei. După 1849, a fost exilată la Sibiu, apoi în Imperiul Otoman, de unde Omer Pașa i-a permis repatrierea fără a permite și copiilor săi să revină în țară.
Deoarece a militat deschis pentru un nou conflict ruso-otoman și în lipsa acestuia, pentru sensibilizarea opiniei internaționale pentru declanșarea unei noi mișcpri revoluționare, Zinca Golescu a primit interdicția de a mai locui în București, reprezentanții diplomatici ai Rusiei sfătuind-o să se refugieze pe moșia de la Golești.
După Congresul de Pace de la Paris, din 1856, a militat pentru Unire. Unirea Principatelor din 1859 a readus-o în București, acum fiii săi fiind demnitari de stat, continuând să lupte pentru modernizarea statului român.
A avut un destin destul de tragic, Zincăi Golescu supraviețuindu-i doar unul dintre fii, Radu Golescu, fiica și ceilalți băieți decedând înainte de anul 1879, anul morții sale. Așadar, Zinca Golescu a trăit toate marile evenimente ale epocii moderne: Revoluția din 1821, Regulamentele Organice, Revoluția din 1848-1849, Exilul, Regenerarea națională, Unirea și Independența.
Fiii săi au avut portofolii ministeriale diverse și funcții dintre cele mai înalte, putând afirma că a dat naștere unui întreg guvern.
